Google+

marți, 17 aprilie 2018

Prințesa Fluture - Poveste - De Iulia Hașdeu



A fost odata un rege si o regina, care stapaneau doua tari, cele mai mari si mai frumoase de pe pamant; acest rege si aceasta regina erau atat de buni si atat de iubiti de poporul lor, incat traiau cu totii in fericire si belsug. Ca o incununare a fericirii lor, regina dadu nastere unei fetite, la al carei botez chema pe cele sapte zane ale regatului. Una dintre zane, numita Darnica, era totodata si nasa reginei pe care o iubea nespus de mult. De aceea ii facu micutei printese un dar deosebit: ii dadu o frumusete fermecatoare. Cea de-a doua zana o inzestra cu o intelepciune neobisnuita; a treia cu bunatate; a patra cu inteligenta deosebita si istetime patrunzatoare, cea de-a cincea a inzestrat-o cu talent in toate artele; a sasea cu modestie, iar a saptea cu gingasie.
I-au dat numele Incantatoarea, iar regina a incredintat-o cu bucurie ingrijirilor zanei Darnica. Zana a luat de indata fetita in palatul ei, care era in intregime din marmura alba, si acolo a crescut-o cu ingrijiri deosebite, dindu-i educatia ce se cadea unei printese.
Incantatoarea avea 15 ani si era de o frumusete ce-ti lua ochii. Avea toate talentele: canta ca o privighetoare, dansa ca o zana, canta la toate instrumentele, in plus - era atotstiutoare.
Regele si regina, neavind alti copii, o iubeau ca pe ochii din cap. Trecand anii, parintii ei s-au gandit ca trebuie sa o marite si pentru aceasta au vrut sa aiba un tablou cu chipul ei, dar nici un pictor nu i-a putut face un portret care sa-i semene; atunci, zana Darnica, careia regina ii povesti necazul cu pricina, a sfatuit-o:
- Marita regina, fata voastra e atat de frumoasa ca nu poate fi pictata de nimeni; dar intrucat este tot atat de priceputa pe cat e de frumoasa, ea ar putea, uitandu-se in oglinda, sa-si faca singura portretul; astfel, printii si regii carora le veti trimite acest tablou, vor fi deopotriva de incantati, atat de frumusetea, cat si de talentele ei.
- Ai dreptate, spuse regina. Si, de indata chema la ea pe printesa si ii spuse sa-si faca portretul, ceea ce tanara fata indeplini imediat. Peste doua zile tabloul era gata; era de-o asemanare izbitoare, iar regele si regina, dupa ce-si imbratisara fiica, trimisera un ambasador cu portretul pe la regii vecini.

Toti regii tineri si printii, incantati de farmecul si de talentul printesei, venira imediat la curtea tatalui Incantatoarei, si la vederea printesei ramaneau muti de admiratie si se indragosteau nebuneste de ea. Incantatoarea, care era foarte modesta, le multumi tuturor acestor printi cu gratie, dar n-a ales pe niciunul de sot.
Dezamagiti, atat regele cat si regina, nu stiau ce sa creada despre refuzul fiicei lor si, intr-o zi, tatal ei o zari in gradinile palatului; era imbracata intr-o rochie larga de matase alba ca pielea ei; parul de aur cadea in bucle pana la pamint invaluind-o ca o pelerina luminoasa; se plimba visatoare pe marginea lacului. Regele o admira in tacere, apoi, apropiindu-se de ea, ii spuse:
- Fiica mea, stii ca va trebui sa te mariti?
- Da, tata, raspunse Incantatoarea, stiu asta; dar ce vrei, nu-mi place niciunul din acesti printi frumosi care au venit aici anume sa ma vada.
- De ce, Incantatoareo?
- Nu stiu, tata, s-ar parea ca nu am darul de-a indragi vreun barbat.

Regele se indeparta ginditor; se duse s-o gaseasca pe zana Darnica si ii povesti discutia cu printesa. Zana se ingrijora.
- Marite rege, spuse ea, la nasterea fiicei tale, surorile mele si eu i-am dat toate calitatile pentru ca ea sa fie perfecta, dar am uitat sa-i dam darul de-a iubi.
- Nu s-ar putea indrepta aceasta greseala? striga regele. Oh, cat v-as fi de recunoscator. Zana lua o carte, o deschise, citi cateva cuvinte scrise cu litere de aur pe file de satin alb si spuse:
- Pot indrepta aceasta greseala, dar cu o conditie.
- Care?
- Timp de un an, printesa Incantatoarea sa fie preschimbata in fluture, simbolul sufletului. Primesti? Regele era uimit. Zana ii zimbi cu bunatate.
- Accepta, ii spuse; fii linistit; eu voi veghea asupra finei mele. Altceva nu pot face pentru ea.
- Insa regina nu se va invoi niciodata.
- O voi face pe regina sa inteleaga. Sa ai incredere in mine.
- Primesc, zise in sfirsit regele; dar ce voi spune tinerilor si mai ales printului Viteaz, care o iubeste nebuneste pe
fiica mea?
- Spune-le tuturor ca acum e bolnava, dar se va insanatosi curand si... restul ma priveste pe mine. Du-te fara grija, vei fi multumit. Regele pleca tulburat, sovaitor; Zana Darnica se urca intr-o caleasca faurita din azur si aur,
trasa de patru porumbei albi, si ajunse la palat inaintea regelui; cu o lovitura de bagheta ea transforma printesa intr-un fluture cu aripile smaltuite in mii de culori, atat de frumos ca nicicand nu va mai fi unul asemanator.

Incantatoarea isi pastra toata puterea de gandire de dinainte; si sub aceasta noua forma se inalta in vazduh, apoi cobori si merse de se aseza pe un trandafir. In acest timp regina, disperata, fu mangaiata de zana cea buna, insa printul Viteaz ramase neimpacat. El era unicul fiu al unui rege puternic; era frumos, indatoritor, glumet, istet si atit de curajos incat l-au poreclit Viteazul datorita vitejiei sale. El se indragostise de printesa numai la vederea portretului ei, iar de cand o si cunoscuse, o auzise vorbind, cantand, o vazuse dansand, dragostea lui nu mai cunostea margini; n-o vedea decat pe ea, n-o auzea decat pe ea, nu se gandea decat la ea. Nu se credea iubit si asta-l necajea tare, dar el inca mai spera atunci cind regele ii anunta asa-zisa boala; vestea aceasta l-a dus la disperare:
-Voi muri, striga el, daca nu o vad pe printesa doua zile. Si ros de suparare, din glumet si vesel cum era, a devenit trist, linistit si visator. Apoi, vazind c-a trecut o luna si ca frumoasa printesa nu mai aparuse, cazu bolnav. Tanarul print zacea cat era ziua de lunga. La aceasta veste, regele, tatal sau, il aduse la el ca sa poata fi ingrijit mai bine, dar printul era pe moarte. Batrinul rege, disperat, scrise tatalui Incantatoarei implorindu-l sa i-o trimita pe fiica sa, asa bolnava cum era, jurand ca o va ingriji ca pe propriul sau copil.

In acest timp, printesa preschimbata in fluture a ajuns la palatul tatalui lui Viteaz si, intr-o zi cand printul bolnav lua aer in gradina palatului, el zari insecta gratioasa care de departe stralucea in soare ca o piatra pretioasa. La randul ei, Incantatoarea il recunoscuse pe print si incepand deja sa-l iubeasca, ea ar fi dorit ca el s-o prinda. Printul porunci unui paj din suita sa sa i-l prinda. Pajul incepu sa alerge dupa fluture. Incantatoarei ii fu teama la inceput, apoi simti o mila adanca pentru Viteaz, care era atat de palid si slabit de suferinta incat aproape nu-l recunoscuse. Cum ea il iubea, se lasa prinsa de pajul care o aduse printului. Acesta nu mai vazuse in viata lui un fluture atat de frumos si, cum se distra sa faca un insectar, isi spuse ca acest fluture va sta foarte bine alaturi de alte raritati pe care le colectionase. Lua un ac de aur si spuse unuia dintre insotitori:
- Adu-mi o bucata de catifea rosie, vreau sa infig acest frumos fluture in catifea, asa va fi de un efect grozav!
Incantatoarea se infiora; inimioara ei ingheta; trebuia deci sa moara de mana aceluia pe care-l iubea! N-are importanta; ea l-a vazut, asta-i destul.
Isi astepta deci moartea cu resemnare. Pajul se intoarse cu o perna frumoasa de catifea rosie. Printul apuca fluturele cu o mana, iar cu cealalta ii infipse acul in corp. In clipa aceea, Incantatoarea simti in venele ei mici un frig de gheata, si apoi nu mai simti nimic. Corpul se lungi, aripile disparura si ea se arata inaintea printului uluit, asa cum fusese inainte de preschimbare, frumoasa ca o zi insorita. Era imbracata intr-o rochie de voal alb, captusita cu albastru; parul de aur cadea pina la picioarele-i micute; avea in cosite o coronita de “nu-ma-uita”; ochii ei, mai senini decat azurul cerului aveau o stralucire astrala; gatul alb si gingas era inconjurat cu un sirag de perle si safire, iar bratele erau impodobite cu bratari. Printul cazu la picioarele ei impins de iubire, iar cei din suita sa, muti de admiratie, alergara sa anunte regelui aceasta minune.

Regele sosi in graba, urmat de intreaga curte si, la vederea frumusetii de neinchipuit a printesei, ramase uluit; deodata aparu in vazduh zana Darnica, in caleasca sa.
-Rege, spuse ea, iat-o pe printesa Incantatoarea cu care fiul tau va fi casatorit de astazi inainte. Printe Viteaz, aceasta fiinta frumoasa, desi inzestrata cu toate calitatile, nu te-ar fi putut face fericit pentru ca ea nu putea iubi, de aceea Zanele au hotarit sa-i dea infatisarea de fluture, simbol al sufletului, si sa ramana asa timp de un an, sau pana cand ea va fi prinsa si ucisa de tine. Acum ti-o incredintez plina de iubire pentru tine; fiti fericiti si cind veti avea nevoie de ceva, amintiti-va de zana Darnica. La aceste cuvinte Zana isi lua zborul si disparu. Printul se casatori chiar in seara aceea, cu frumoasa printesa; serbarile au tinut mai mult de o luna de zile. Regele, vazind calitatile fiului sau si simtindu-se batran, l-a pus rege in locul sau. Regele Viteaz si regina Incantatoarea domnira timp indelungat, fericiti si uniti.

luni, 15 ianuarie 2018

Povestea celor trei magi

sursa

Într-o țară îndepărtată, în partea aceea de unde răsare soarele în fiecare dimineață, trăiau niște împărați mari, puternici și bogați. Erau trei la număr. Lumea le zicea „ cei Trei Crai de la Răsărit”.Ei stăpâneau peste o mare întindere de pământ aveau și mulți slujitori. Dar acești trei crai nu erau vestiți în lume numai pentru averea lor, nici numai pentru că se îmbrăcau în veșminte înfrumusețate cu aur, ci mai ales pentru că erau foarte înțelepți. Palatele lor erau pline de cărți și ei cunoșteau tot ce scria în aceste cărți. Citeau mereu și cătau după noutăți. Ba, ce să vă mai spun? Craii aceștia știau citi și în stele. De multe, ori, noaptea, când cerul era senin, ei se urcau într-un turn înalt, care se fla în mijlocul unei curți frumoase, și citeau în stele, ce are să se întâmple în zilele următoare.
În noaptea cînd s-a născut pruncul Iisus la Vifleem, Cei Trei Crai, tocmai se urcaseră în turnul cel vestit. Priveau mereu spre cer, căci vremea era frumoasă
–  Fraților, zise deodată, unul dintre craii cei vestiți. Ia uitați-vă în partea aceasta. Nu vedeți și voi o stea mult mai mare și mai strălucitoare decât toate celelalte stele?
– Ai dreptate, frate dragă. ei, dar cât de frumoasă e steua aceea, se mirau și ceilalți doi împărați.  Numai acum a răsărit pe cer. Trebuie că s-a întâmplat un lucru mare.
– Stați puțin! zise din nou, cel mai bătrân dintre împărați, care stătea acum cu degetul arătător lipit de frunte. Se vede că se gândea la un lucru despre care auzise mai demult. Într-o carte mare, mare, e care am citit-o și pe care o am tocmai în casă, stă scris că de se va ivi cândva pe cer o stea mai luminoasă decât toate celelalte, adică o stea cum e aceea pe care o vedem acum, să se știe că a venit pe lume împăratul împăraților, Domnul domnilor. Și în cartea aceea nu sunt scrise minciuni, că e scrisă, doar, chiar de mâna lui Dumnezeu.
– Ei, apoi dacă așa stă treaba, atunci să ne pregătim de drum, să colindăm toată lumea și să nu ne întoarcem acasă, pănă când nu von da peste acest împărat vestit, ziseră ceilalți doi crai.
Încă, în noaptea aceea minunată, își pregătiră cele trebuitoare pentru drum: își luară merinde, veșminte frumoase, daruri scumpe, covoare minunate, bani de aur și altele. Puseră apoi niște stofe lungi și colorate pe cămilele lor și, când totul fu gata, încălecară să plece în lumea largă, să-l afle pe împăratul împăraților. Dar încotro să-l apuce? Pe ce drum să-și îndrepte pașii, căci lumea e mare și cei trei crai nu știau unde se află Vifleemul. Grea întrebare! Însă privind spre cer, văzură îndată cum mergea încet steaua cea strălucitoare.
– Să ne luăm după stea, căci ea ne va conduce la împăratul cel vestit, zise unul dintre crai. Și cum mergea steaua, așa mergeau și cei trei crai. Când se oprea ea, se opreau și ei îm drum. Dar și când se opreau ei, ca să se odihnească, steaua încă îi aștepta mereu.
Așa au mers ei multă cale. Au trecut peste ape mari, peste dealuri și munți, peste câmpii cu flori și iarbă, peste pustietăți calde și secetoase, unde nu aflau nici măcar un picur de apă, ca să-și potolească setea. Obosiseră și bietele cămile de atâta drum, dar steaua tot nu se oprea, ce alerga mereu, mereu pe cer.
Uneori, mai dădeau craii și peste un sătuleț.
– Nu știți cumva unde s-a născut împăratul împăraților? întrebau ei pe săteni.
– Împăratul împăraților? nici n-am auzit despre așa ceva, răspundeau aceștia.
– Dar noi am văzut steaua Lui, cea luminoasă, sus pe cer.
– Ei, apoi, voi sunteți oameni învățați și de aceea ați aflat despre un lucru atât de mare. Dar, noi, niște săteni nepricepuți, de unde era să știm ceva despre nașterea unui asemenea împărat vestit?
– Și craii, însoțiți de servitorii lor, plecau mai departe după stea.
Deodată, se treziră în fața unui oraș mare, mare. Era Ierusalimul.
– Oare nu se va fi născut aici, împăratul cel vestit? se întrebau ei. Oraș mai frumos și mai mare decât acesta n-am întâlnit până acum în calea noastră.
– Unde-i steaua? zise peste puțin unul dintre crai. Căci în vremea cât stătuseră ei de vorbă, steaua se ascunsese după un nor întunecos.
– Ce ne facem acum? Steaua cea luminoasă s-a ascuns, drumul nu-l cunoaștem și nici nu aflăm pe cineva mai priceput, care să ne arate locul, unde s-a născut împăratul căutat atâta vreme. Te pomenești că trebuie să ne întoarcem în țara noastră, fără să-l fi flat pe vestitul împărat, își ziceau craii.
– Știți ce zic eu? să intrăm în Ierusalim. Aici locuiește un împărat cam așa cum suntem noi. El se cheamă Irod și este împăratul evreilor. Să-l întrebăm pe dânsul, poate să știe ce căutăm noi de-atâta vreme.
– Bine zici, așa să facem, răspunseră ceilalți doi crai.
Și întrară în Ierusalim. Cotiră pe o stradă mai îngustă, apoi pe altele mai largi și frumos pietruite, și ajunseră într-o piață mare. Acolo era palatul lui Irod. Soldați mari și puternici, înarmați cu suluți și săbii, stăteau de pază, ca să nu pătrundă nimeni înauntru.
– Am dori să stăm puțin de vorbă cu stăpânul vostru, ziseră craii către soldați.
– Îndată. Așteptați numai să-l vestesc, zise un soldat, care alergă sprinten spre treptele ce duceau la Irod.
Craii așteptară.
– Stăpânul nostru, Irod, vă poftește în palat. Întrați fără teamă, zise soldatul, care se întorsese de la împăratul evreilor.
Craii intrară. Iată-i față în față cu Irod. Abia mai stăteau pe picioare când văzură chipul acestuia. Căci irod era are, nefru la față și încruntat la privire. Se cunoștea, după înfățișare, că o răutate fără margini îl rodea la suflet.
– Cine sunteți  și ce căutați prin țara mea? îi întrebă îndată Irod.
– Să ne ierți, măria ta, răspunse cel mai bătrân dintre crai și pentru ceilalți doi. Noi suntem niște împărați din Răsărit. Poate vei fi auzit de numele și de împărăția noastră. Mai suntem și cititori de stele. Și într-o noapte, pe când priveam spre cer, am văzut răsărind o stea mare și strălucitoare. Nici una nu era pe cer ca aceea. Îndată am înțeles, că s-a născut undeva împăratuș împăraților, stăpânul lumii. Am plecat, așasar să-l aflăm și să ne închinăm lui. Până aici, la Ierusalim, ne-a condus chiar steaua despre care îți vorbim. Acum ea s-a născut în nori și nu mai cunoaștem drumul care să ne ducă spre locul nașterii lui.  Maria ta, fiind cel mai înțelept om din această țară, poate că știi. N-ai vrea să ne arați drumul?
-Ei, apoi v-ați înșelat amarnic. Căci în țara mea nu s-a născut nici un împărat. Și nici nu se poate naște. Eu sunt, aici, și voi fi întotdeauna singurul stăpân.
 Irod tremura de mânie.El credea că împăratul despre care vorbesc craii, o să-i ia împărăția. Și îndată porunci să se adune la sfat toți înțelepții din țara sa.
– Știți ceva despre un împărat, care să se fi născut în țara mea? îi întrebă el.
– Măria ta, în cărțile noastre cele sfinte, stă scris că acest împărat se va naște în Vifleem. Poate se va fi chiar născut, dacă spun acești măriți crai, răspunseră cei învățați.
Acum crescu și mai mult mânia lui Irod. Îi venea să reteze capul tuturor celor dinaintea sa. Iar dacă l-ar fi avut în față pe pruncul Iisus, îndată l-ar fi sfârtecat în mii de bucăți. Dar se stăpâni, căci era șiret… și se gândi, că m-ai bine să afle de la crai unde se află Iisus, ca pe urmă să-l ucidă.
– Ați auzit vorbele învățaților mei? Puteți pleca la Vifleem duceti-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veti găsi, vestiți-mă, ca să mă duc și eu sa mă închin Lui( Matei 2,8), minți Irod.
– Sănătate, mărite împărate. Vom face întocmai cum ne-ai sfătuit ziseră craii.
Și făcând o plecăciune adâncă, în fața lui Irod, plecară.
Cotiră iarăți pe mai multe străzi. Lumea se uita mirată după cei trei crai. Căci așa oameni învățați și frumoși la chip, nici că se mai văzuseră. După o vreme, craii ajunseră în marginea orașului  Ierusalim.
– Încotro va fi Vifleemul? căci în orașul acela au spus învățații lui Irod că s-a născut împăratul căutat de noi, zise unul dintre ei.
– Uite, steaua! Steaua cea luminoasă, care ne-a condus până aici. A ieșit din nori, strigă al doilea craai.
– Apoi, atunci e ușor. Ne luăm după stea și o să ajungem la locul căutat, zise și al treilea.
Și plecară.
Drum prea mult, n-au făcut de la Ierusalim. Și, când nici ni se gândeau, steaua stătu locului, tocmai deasupra peșterii, unde născuse Pruncul Iisus.
– Priviți, steaua s-a oprit. Te pomenești că în grajdiul acesta s-a născut împăratul împăraților, zise craiul cel bătrân.
– Întrăm și cercetăm, ziseră și ceilalți doi.
Și intrară. Abia au pășit înăuntru că au și rămas încremeniți. Bătrânul Iosif stătea liniștit și privea spre prunc. Maria, Sfânta Mamă a Domnului, îl ținea pe Iisus în brațe și privea de bucurie prea multă. Niște raze strălucitoare înconjurau fața pruncului Iisus.
– Mărire Ție, Domnul domnilor, Împăratul împăraților, Iisuse, Stăpân al lumii întregi, ziseră cei trei crai îngenunchind în fața Pruncului Sfânt.
Mult au stat ei așa, cu fața la pământ, sărutând locul unde s-a născut Fiul Lui Dumnezeu. Apoi s-au ridicat. Fiecare scotoci în punga lui de piele scumpă și scoase daruri pentru Domnul: aur, smirnă și tămâie.
– Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, primește darurile noastre, ziseră cei trei crai de la răsărit, așezând la picioarele lui darurile.
Mai făcură o plecăciune și, încet, în liniște, pășind numai pe vârful degetelor, ca să nu-L supere cumva e Copilul Sfânt, ieșiră din staul.
– Să ne întoarcem la Irod și să îi ducem vestea cea mare și bună, vestea că L-am aflat pe Iisus, își ziceau acum craii.
– Nu faceți una ca aceasta. Ori aveți de gînd să-L duceți spre moarte pe Iisus? nu vă întoarceți pe la Irod, căci sufletul lui e plin de răutate și vrea să ucidă pruncul.
– Dar, cine ești tu?
– Eu sunt îngerul lui Dumnezeu și sunt trimi ca să va aduc vestea.
– O, atunci n-o să ne întoarcem în nici un chip pe la Irod.
Îngerul, zbură spre cer, iar craii, plini de veselie, se îndreptară, pe altă cale, spre țara lor vestită din Răsărit.
“Hristos în școală”, Dumitru Călugăr

Preluat de pe https://jurnalspiritual.eu/cei-trei-crai-de-la-rasarit/