Google+

luni, 20 noiembrie 2017

Citește și zâmbește, Moș Crăciun sosește!

Ziua bună cu soare tuturor! Iată că revin cu noutăți legate de sezonul de iarnă care tocmai începe. Deși se putea și mai repede dacă mă iau după nerăbdătorii care deja au început să comande cărticelele de Crăciun. 
Anul acesta avem trei modele de cărți care pot fi oferite în dar copiilor noștri năzdrăvani și pe toate le găsiți aici pe blog. Ca să vă fie mai ușor vă las link către fiecare dintre ele, uite-așa:

Salvează-l pe Moș Crăciun - se potrivește cu succes copiilor mai măricei, de peste 6 anișori. Și se poate comanda și în limba engleză. 



Scrisoare de la Moș Crăciun - este o carte numai bună de oferit pentru a încuraja lectura și dragostea pentru cunoaștere și este potrivită de asemenea copiilor mai mari de 6 ani.



În așteptarea lui Moș Crăciun - este o poveste tare emoționantă despre compasiune, prietenie și altruism și se potrivește copiilor de toate vârstele (0-99 de ani). Se poate comanda și în variantele engleză sau germană. 



Cărțile personalizate pot fi oferite în dar copiilor voștri, copiilor prietenilor și colegilor voștri, la școală și la grădiniță cu ocazia sebărilor de final de an sau chiar colegilor de birou pentru sensibilizarea și emoționarea lor atât cât să le iasă ochii plini de steluțe în poza de sfârșit de an. 

Despre energia în care lucrez la acest proiect drag sufletului meu am mai scris aici
Vă invit, așadar, în spirala iubirii. 

Pace și bucurii tuturor!


vineri, 10 noiembrie 2017

Băiețelul și familia de pitici

Era deja seară. Și frig. Deși noiembrie fusese blând în dimineața acelei zile și soarele încălzise generos pe toată lumea, acum era tare frig. Porniseră încetișor către locul în care urmau să petreacă sărbătoarea lămpașelor, părinți și copii, călăuziți de glasul și pașii doamnei învățătoare. Băiețelul cu păr de aur mergea alături de colegii săi, dar își urmărea mama în mulțime, să se asigure că e pe urmele lui. Se îndreptau către un parc din apropierea școlii fiecare ținând lampionul făcut cu propriile mânuțe în care urmau să aprindă luminiță pe care să o ofere în dar piticilor care au grijă de natură pe timp de iarnă. Mama băiețelului cu păr de aur era tare impresionată de această sărbătoare și o aștepta cu aceeași emoție ca și copiii. Pe la jumătatea drumului, băiețelul se desprinse de lângă colegii lui și păși hotărât spre mama sa, care rămăsese ceva mai în urmă.
– Vreau să mergem acasă! Acum!
– Cum să mergem acasă? Păi e sărbătoarea lămpașelor.
– Da. O sărbătoare stupidă. Mi-e frig și mi-e foame și urăsc sărbătoarea asta. Vreau acasă.
Mama nu se așteptase la asta. Toată bucuria ei se împrăștia în aer ca picurii de ploaie care începeau să se pulverizeze în lumina felinarelor de pe stradă. Ce să facă acum? Se întreba care să fie sursa supărării lui. Totul părea în regulă mai devreme când ajunsese la școală. Cercetă să vadă despre ce putea fi vorba. Dar copilul cu păr bălai o ținea pe-a lui. Mama se necăji. ”De ce trebuia să-l apuce chiar acum? Cum să-l convingă să mai rămână puțin?” Tot schimbând replici, au ajuns la intrarea parcului, însă băiatul nu mai contenea cu nemulțumirile și cerea insistent să plece acasă. Au intrat în parc. Pini înalți se conturau în semiîntunericul serii și răspândeau un miros puternic de rășină. Ici și colo era câte un felinar care răspândea lumină atât cât să nu te simți în mijlocul pădurii. Ceata de copii o luase de-a dreptul prin iarba umedă și prin frunzele așternute covor la pământ. Frigul se întețea, însă entuziasmul creștea. Până și băiețelul nervos rărise protestele și trăgea cu urechea curios la ce urma să le spună învățătoarea.
– Bine. Stăm numai puțin, dar după ce aprindem lămpașul plecăm imediat.
În curând, glasurile gălăgioase ale copiilor s-au armonizat ușor, cântând împreună cântec de lumină:
Eu merg cu lămpașul în mână
Lămpașul de mine făcut!
Sus stele sclipesc bucuroase,
Lămpașul sclipește tăcut.
Lămpaș luminos
Sclipește voios,
Rabimbăr, rabambăr, ra-bum-bum-bum!
Doamna învățătoare trecea pe la fiecare și le aprindea lumânărelele din lămpașe. Băiețelul cu păr de aur îi arunca în continuare mamei priviri pline de protest. Mama era necăjită că acesta nu reușea să intre în starea de sărbătoare și îi părea rău că pierdea emoția momentului. Urma acum să ducă lumina pe la rădăcinile copacilor, să o dăruiască piticilor care aveau grijă de ei peste iarnă și să-și găsească un prieten copac.
– Știi, pe lângă arborii aceștia sunt familii de pitici. Ți-ar plăcea să găsim una?
– Nu cred așa ceva. Nu există pitici și oricum nu i-am găsi. Eu tot vreau acasă.
– Bine, mergem , dar oricum trebuie să-l așteptăm pe tatăl tău să ne ia. Hai până atunci să căutăm și noi un prieten copac.
Copilul se lăsă înduplecat și când auzi că alți colegi strigau că au găsit pitici, deveni dintr-o dată curios și se întreba dacă e adevărat. Căută și el un copac și când apropie lămpașul de tulpina acestuia, ce să vezi? Printre frunzele umede zări un pitic, doi, apoi încă unul până la o întreagă familie cu cinci pitici. Ochii îi sclipeau în lumina palidă a lămpașului. Era adevărat. Chiar erau pitici aici. Îi ridică de jos și-i înșira între palmele lui micuțe, cercetându-i cu băgare de seamă ca nu cumva să-i rănească. Îi măsură și văzu că sunt mamă, tată și trei copilași – la fel ca și el cu familia lui. Ce întâmplare! Zâmbea.
– Putem să-i luăm cu noi?
– Cred că da. Uite! Și ceilalți copii și-au găsit pitici.
Privea în jur cu încântare și apoi cu drag la piticii lui. Îi așeză cu grijă în buzunar. Au îmbrățișat copacul și i-au mulțumit. Au pornit apoi sa caute și pe la alți copăcei. Ceata de copii cercetase cu amănuntul prin tot parcul și părea că fiecare își găsise câte o familie de pitici. Dar, când au privit cu atenție la rădăcina unui alt copac au găsit un piticuț mic, mic de tot, cât o unghie de mic. Că e de mirare cum de l-au văzut. Băiețelul l-a ridicat cu grijă.
– Sărăcuțul! S-a pierdut de familia lui. Nu-i nimic, mititelule. O să am eu grijă de tine.
L-a așezat alături de ceilalți pitici în buzunar, gândindu-se că trebuie să fie tare speriat că s-a rătăcit de ai lui.
Parcul era împânzit de lămpașe luminoase care sclipeau voioase în mâinile copiilor însuflețiți de căutarea piticilor. Ploaia măruntă și rece părea să nu răzbească bucuria pruncilor, iar părinții se încălzeau și ei din râsetele celor mici. În lumina plăpândă a felinarelor din parc, câteva mame împărțeau fursecuri și turtă dulce și copiii primeau în dar de la învățătoarea lor câte o pietricică magică, semn al anotimpului rece ce urma să înceapă. Dar din dar, se țesea o pânză nevăzută de lumină și iubire între sufletele celor prezenți.
– Până la urmă nu a fost rău deloc la sărbătoarea lămpașelor. Acum hai să-i ducem pe pitici acasă.
Și porni hotărât prin ploaie către poarta parcului. Nu mai rămăsese nici urmă din furia și revolta lui. Acasă și-a petrecut seara întreagă cu piticii: tatălui pitic i-a confecționat o mantie și pe piticul mic cât unghia l-a încredințat mamei pitic. Mai târziu, i-a luat cu el în pat și a povestit până târziu cu mama lui despre copiii care rămân fără familii, despre cum uneori simte că locul lui nu e aici, pe planeta asta și îi este extrem de greu cu sentimentul acesta, despre plâns și cât de vindecător este să plângi bine câteodată, despre cum s-a făcut Dumnezeu și de când există El, despre planete și galaxii. Apoi au calculat câți ani o să aibă el când mama va avea 99 și s-a gândit că la 73 de ani nu prea o să-i poată fi de ajutor mamei. Au hotărât în final să construiască o căsuță familiei de pitici și să facă un film despre ei … tatăl pitic era director la fabrica de ciuperci…
Băiețelul cu părul de aur adormi cu familia de pitici lângă el. Peste ei, lumina blândă a lămpașului trimitea raze plăpânde, mângâietoare și vindecătoare.

marți, 7 noiembrie 2017

Legenda Sfântului Martin

E început de noiembrie și ne pregătim de sărbătoarea lămpașelor. Copacii sunt aproape complet desfrunziți, ziua e tot mai scurtă, iar noi intețim focul interior ca să compensăm lumina tot mai puțină din exterior. Afară e din ce în ce mai frig și căldura caselor devine tot mai îmbietoare. Îmi amintesc de soba din casa bunicilor și de zilele geroase în care ajungând la ei, mă grăbeam să-mi pun picioarele înghețate drept în gura sobei și rămâneam cu privirea pierdută în flăcările jucăușe ce spuneau povești de iarnă. Îmi lipsește asta uneori. 
Iarna căutăm căldura și pe vremuri, iarna, se țineau șezători pe la gospodarii satului, prilej de comuniune și apropiere sufletească. Pentru că nu doar trupul are nevoie de căldură, ci mai ales sufletul. 
Link foto

Și la școala Waldorf, clăcile devin mai dese în anotimpul rece, iar în perioada aceasta se confecționează lămpașe, pitici de lână sau de fetru, zâne ale toamnei și toate sunt legate de sărbătoarea Sfântului Martin care celebrează compasiunea umană, darul, lumina și iubirea. De aceea copilașii merg să ducă lumină piticilor care coboară în pământ să aibă grijă de rădăcinile plantelor, de boabele semănate din toamnă, de sufletul pământului. Și așa cum ei au grijă ca pământul să rămână cald în interior, și noi, oamenii, suntem datori să încălzim sufletele, fiind buni, grijulii, iertători cu ceilalți dar și cu noi înșine. Pentru că în fiecare dintre noi arde o lumină pe care trebuie să o ținem aprinsă. Iar lumina și iubirea sunt singurele pe care dăruindu-le, le înmulțim.
Iată, despre asta ne vorbește și legenda Sfântului Martin. Preiau una dintre versiuni aici și sper să vă umple sufletele de căldură și lumină. 

Link foto

Legenda Sfântului Martin

Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa. Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de serviciu. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în următoarea localitate înainte de căderea nopţii. Începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet. Când începu să amurgească, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:
– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim, în curând seînchid porţile.
– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede! Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu voia să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii săi nu se mai zăriră.
Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau pe Martin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig. Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coborî de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig. Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii. Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa paharelor de vin şi rachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:
– Ia te uită, a venit şi Martin! Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:
– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui! Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:
– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman? Martin răspunse cu simplitate:
– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate. În noaptea aceea, pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor:
– Martin m-a îmbrăcat. Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul inimii. S-a simţit chemat să slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat, cât mai repede posibil, serviciul decavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri i-au urmat exemplul.

(După vechi legende despre sfântul Martin.)